Rezumat: Această lucrare dezvăluie mai multe premise privind cele două mărturisiri de credinţă, cele două crezuri – de la Niceea şi de la Constantinopol. Astfel, părinţii de la Niceea se limitează la a explica doar raportul dintre Fiul şi Tatăl, subliniind dumnezeirea Fiului. Învăţăturile despre Duhul Sfânt, aşa cum au fost ele definite de către Sinodul I Ecumenic – unde, de fapt, s-a făcut doar o trimitere la aceasta – s-au dovedit a fi insuficiente, ele trebuind să fie dezvoltate şi completate de către Sinodul II Ecumenic. Dacă în Niceea atenţia s-a concentrat pe dovedirea consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl şi pe menţionarea existenţei Duhului Sfânt, fără a face nici o altă referire la El, Constantinopolul are meritul de a fi subliniat identitatea ipostatică a celor trei Persoane şi raporturile dintre ele. De fapt, Crezul constantinopolitan nu poate fi caracterizat ca o versiune modificată sau extinsă a Ekthesis-ului de la Niceea, ci, ca urmare a preluării de expresii şi afirmaţii din Simbolul roman de credinţă, Crezul constantinopolitan este mai degrabă o versiune extinsă a Simbolului roman. Ca atare, ceea ce noi numim Crezul niceo-constantinopolitan este, de fapt, Simbolul de Crezulcredinţă niceo-roman-constantinopolitan – un simbol ecumenic al unităţii creştinătăţii apusene şi răsăritene în primul mileniu creştin.
Cuvinte cheie: Simbolul niceo-constantinopolitan, Simbolul de credinţă roman, raportul dintre Fiul şi Tatăl, dumnezeirea Fiului, Sfântul Duh, sinod ecumenic, consubstanţialitate.
Altarul Reîntregirii No. 1/2011, p. 261 [read full text on CEEOL database]
