Rezumat: „Possessio” şi „Dominium” cu privire la bunurile temporale ale Bisericii în legislaţia canonică catolică răsăriteană. Legislaţia canonică catolică stabileşte principiul apartenenţei bunurilor temporale persoanelor juridice care au dobândit legal aceste bunuri, utilizând în acest sens termenul latin „dominium”. Dominium exprimă proprietatea completă, adică starea de iure şi de facto, în timp ce proprietatea – sau dreptul de proprietate – exprimă doar starea de iure. Exercitarea dreptului de dominium de către persoanele juridice ecleziastice asupra bunurilor bisericeşti este sub autoritatea supremă a Pontifului Roman, considerat „supremul conducător şi administrator al tuturor bunurilor bisericeşti temporale”. Acest lucru nu schimbă conţinutul juridic al actului eclezial de proprietate al persoanei juridice asupra bunurilor dobândite, dimpotrivă, persoana juridică rămâne singurul proprietar şi titular al unui astfel de drept. Intervenţia Pontifului Roman, ca suprem conducător şi administrator al tuturor bunurilor bisericeşti, este menită să asigure eclezialitatea bunurilor respective, fără a schimba totuşi dominium al persoanelor juridice asupra bunurilor dobândite.
Cuvinte cheie: bunuri bisericeşti, drept de proprietate, drept de posesie, Biserica Catolică, legislaţie canonică, administraţie bisericească
Altarul Reîntregirii No. 1/2011, p. 171 [read full text on CEEOL database]
