Rezumat: Până prin secolele X-XI, viaţa religioasă a românilor ardeleni era identică sub toate aspectele cu cea a fraţilor lor din sudul-estul Carpaţilor. De prin secolele XI-XIII, viaţa lor bisericească se complică datorită tendinţelor prozelitiste care vizau mai întâi credinţa şi cultul de care era legată organic cântarea bisericească. După 1651 se afirmă puternic curentul de introducere a limbii române în cultul ortodox. În Ardeal, cântarea bisericească s-a transmis generaţiilor următoare pe cale orală, acesta fiind unicul mod de însuşire a cunoştinţelor muzicale la acea vreme. Oralitatea cântării s-a dezvoltat în primul rând datorită lipsei de şcoli, de tipărituri şi de manuscrise, şi în al doilea rând datorită faptului că populaţia românească, deşi majoritară, nu era privilegiată de către regatul maghiar şi ulterior de imperiul austriac şi austro-ungar. Iniţiative de organizare a şcolilor româneşti ortodoxe au avut episcopii sârbi, care îşi aveau sediul la Sibiu, însă cel care face primele demersuri de organizare şi direcţionare a învăţământului românesc va fi episcopul Vasile Moga din Sebeş-Alba, iar mai apoi făgaşul va fi adâncit de către mitropolitul Andrei Şaguna, cel din urmă ocupându-se de organizarea şi notarea cântării bisericeşti din eparhia, ulterior mitropolia sa. În acest sens l-a îndemnat pe Dimitrie Cunţan să noteze cântările ce se practicau deja. Acesta din urmă este bine cunoscut ca specialist în muzica liturgică transilvăneană, numele lui consacrând tipul de cântare bisericească a românilor transilvăneni, numită astăzi „Cunţan”.
Cuvinte cheie: Biserica Ortodoxă, şcoli, cântare bisericească, oralitate, Dimitrie Cunţan, Transilvania, Andrei Şaguna.
Altarul Reîntregirii, Nr. 3/2009, pp. 101-128 [Read full text on CEEOL database]
